Pe fondul campaniei electorale şi al falimentului moral pe care şi-l simte fără să şi-l recunoască, actuala Putere, în frunte cu incorigibilul comunist Ion Iliescu (care trăieşte, pe lângă febra contextului politic, şi nostalgia senilă a tinereţii sale "revoluţionare"), a intrat într-un fel de euforie festivistă. Fie "implementând" noi sărbători "euro-atlantice" (pe 2 aprilie a fost sărbătorită, în premieră la noi, Ziua NATO, cu grătare de mititei, focuri de artificii şi concerte de maidan, iar pe 9 mai s-a celebrat, cu aceeaşi recuzită specific dâmboviţeană, Ziua Europei, cheltuindu-se în total peste un milion de euro de la buget), fie instituind oficial sărbători insolite (ca Ziua Tricolorului, pe 26 iunie), fie profitând de oportunitatea vreunei aniversări sau comemorări istorice (cum a fost împlinirea, pe 2 iulie, a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare), fie reînviind cu neruşinare – şi cu binecunoscuta mită populistă a "zilelor libere" – sărbători comuniste de tristă amintire, precum 1 Mai şi 23 August. Cu cât "pâinea" este mai în deficit, cu atât "circul" este mai în exces, în vechea tradiţie a comunismului şi a stângii în general.

Puterea pesedisto-iliesciană se pricepe şi se pretează să exploateze, cu senină abjecţie, sechelele comuniste şi inerţiile mentale sau comportamentale ale lumii româneşti, împiedicând constant, pentru interesele politicianiste ale momentului, adevărata ruptură de un trecut fetid şi păgubos, mistificat, demistificat şi remistificat după cum bate vântul, aducând aminte de vestitul discurs al Coanei Pipa dintr-o piesă a lui Eugen Ionescu ("Popor, eşti mistificat! Vei fi demistificat. Am crescut pentru voi o turmă întreagă de demistificatori… Dar pentru a demistifica trebuie mai întâi să mistifici. Avem nevoie de o nouă mistificare!"), cu răspunsul entuziast al mulţimii: "Trăiască mistificarea demistificatorilor!… Trăiască noua mistificare!". Or, cum bine avertiza un Jean-François Revel încă de acum mai bine de un deceniu, "n-ajunge să ieşi din comunism; trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui". Din consecinţele comunismului noi suntem însă departe de a fi ieşit şi după 15 ani de la prăbuşirea sistemului, nu numai pentru că la Cotroceni cântă pe mai departe cucuveaua, dar pentru că Guvernul şi Parlamentul colcăie de foşti activişti P.C.R. din linia a doua şi de foşti lucrători şi colaboratori ai Securităţii, pe care masa electorală se complace să-i ducă în cârcă, în ciuda câte unei încruntări parţiale şi trecătoare, cum a fost cea de la recentele alegeri locale.

În acest context, indignează, dar aproape că nu mai surprinde recenta declaraţie de intenţii a Puterii cu privire la celebrarea zilei de 23 august (fosta zi naţională de până în 1990), mai cu seamă sub pretextul împlinirii a 60 de ani de la "actul istoric" respectiv (arestarea la Palat a Mareşalului Antonescu, predat de Rege aproape imediat comuniştilor, şi "întoarcerea armelor", adică trecerea armatei române de partea Puterilor Aliate, în condiţii de capitulare necondiţionată). După tov. Ion Iliescu, sărbătorirea zilei de 23 august ar constitui "o datorie patriotică şi de conştiinţă", deoarece 23 august 1944 a reprezentat "un moment decisiv în cursul războiului" şi fără acel moment "altfel arăta geografia României astăzi". Ba mai mult, prin aceasta s-ar deschide calea unei reevaluări a istoriei "cu capul limpede, debarasaţi de orice fel de prejudecăţi politice, ideologice". Ca de obicei în vremea din urmă, se apelează la marota Europei, unde mai multe ţări occidentale ar fi marcat împlinirea a 60 de ani de la evenimentele respective (ceea ce este, în paranteză fie spus, dacă nu o minciună, în orice caz o exagerare, deoarece pentru Occident nu contează atât începutul sfârşitului, cât sfârşitul efectiv al războiului, de la care abia pe 9 mai anul viitor se împlinesc 6 decenii).

Ceea ce eludează acum preşedintele Iliescu (aşa cum până în 1989 eludase că nu comuniştii înfăptuiseră "insurecţia", ci ei abia de fuseseră un fel de a cincea roată la căruţă) este faptul că actul de la 23 august 1944, dincolo de aspectul lui de trădare militară, a reprezentat o manevră politică sinucigaşă pentru viitorul pe termen lung al României, căci oricât de "principială" ar fi considerată opoziţia faţă de fascismul hitlerist şi oricât de mult ar fi folosit ea Occidentului, pentru noi a însemnat, în mod concret, pasul decisiv spre bolşevizarea ţării. Am grăbit sfârşitul războiului şi victoria Aliaţilor, dar ne-am înmormântat de vii pe noi înşine. Iar dezastrul a fost cu atât mai mare cu cât "capitularzii" n-au obţinut nici un fel de condiţii favorizante, fiind trataţi mult mai prost decât negociatorii lui Antonescu (care demarase el însuşi tratative pentru ieşirea noastră din război prin armistiţiu condiţionat, ceea ce ar fi oferit României o soartă asemănătoare celei a Finlandei, care, deşi aliată a lui Hitler, a reuşit să-şi salveze şi onoarea, şi graniţele, şi democraţia). Când, începând să realizeze tragedia naţională care se profila, reprezentanţii diplomatici ai puciştilor de la 23 august le-au obiectat ruşilor că lui Antonescu îi oferiseră "condiţii mai bune", răspunsul a fost de un realism cinic necruţător: "Antonescu reprezenta autoritatea, în vreme ce dumneavoastră nu reprezentaţi decât aventura"…

Faţă de cine să avem, mă rog, "o datorie patriotică şi de conştiinţă" pentru dezastrul naţional inaugurat prin actul de la 23 august 1944? Faţă de democraţiile occidentale care ne vânduseră încă de la Yalta? Faţă de ruşii care ne-au răpit probabil definitiv Basarabia şi nordul Bucovinei (să fim serioşi: ce geografie care ar fi arătat altfel?!) şi ne-au impus cel mai odios regim politic din istorie? Faţă de un Rege şi de nişte politicieni a căror cecitate a dus la bolşevizarea ţării şi la propria lor prăbuşire? Occidentalii da, să sărbătorească evenimentele de atunci, căci ei au tras toate profiturile, pe când noi am rămas de izbelişte, trăgând numai ponoasele şi ajungând în halul în care am ajuns astăzi! "O datorie" vor fi simţind de-alde Iliescu şi toţi călăii sau politrucii care s-au pricopsit de pe urma comunismului, trăind şi acum din osânza deceniilor roşii. Noi, pătimitorii "măreţului act", sabotaţi pe front şi târâţi prin Siberii, maltrataţi şi ucişi prin închisori şi lagăre de muncă, deposedaţi de proprietăţi şi rupţi de lumea civilizată, terorizaţi ideologic şi material de 45 de ani de comunism şi de 15 ani de postcomunism, noi nu simţim nici o datorie, ci doar un amestec de greaţă şi de indignare faţă de tot ce a însemnat la meridian românesc acest fatidic 23 august, atât în 1944 cât şi în anii care au urmat, de la bestialitatea stalinistă până la demenţa ceauşiştă, ba chiar până la actuala nesimţire cinică a demagogiei iliesciene.

Şi ar mai fi ceva. Pe mulţi i-a surprins referinţa preşedintelui la persoana "ex-regelui Mihai": "Cred cã este o datorie de conştiinţă să marcăm acest moment în mod corespunzător, obiectiv, aşa cum s-au petrecut faptele, inclusiv să dăm ceea ce este fostului Rege, care a fost factorul-cheie pentru ca armata să poată să acţioneze aşa cum a acţionat…"

Iliescu e vulpoi bătrân şi ştie că, pomenindu-l astfel pe Rege (ce nu s-a sfiit să-şi facă în ochii Occidentului un titlu de onoare din actul de la 23 august 1944, punând între paranteze nenorocirea propriului popor), pe de o parte are prilejul s-o facă pe justiţiarul şi nepătimaşul, iar pe de altă parte îl aşază strategic în vizorul celor ce nu agreează, din felurite motive, actul de la 23 august. Preşedintele nu face decât să continue tactica pe care a adoptat-o din momentul în care Regele a încetat să mai constituie un pericol real, adică după ce postcomunismul românesc s-a aşezat bine în matca republicană, iar Casa Regală a abdicat moral, acceptând "pomana" câtorva castele şi căzând la pace cu Puterea în exerciţiu (până la a participa, fără să-i tremure mâna, la premierea unui Adrian Năstase!). A preface un cap încoronat într-o mascotă a regimului neocomunist nu-i, desigur, numai rezultatul abilităţii politice a preşedintelui sau a premierului, ci şi rezultatul unei triste lipse de rectitudine a unui Rege fără noroc, prea tânăr ca să nu se lase manipulat în 1944 de o mână de politicieni veroşi sau decorat în 1947 de "tătuca" de la Kremlin, şi prea bătrân ca să refuze, 50 de ani mai târziu, după câteva tensiuni sterile, bunăvoinţa şmecheră şi dispreţuitoare a unor "ciocoi de modă nouă".

Va accepta Maiestatea Sa să celebreze 23 augustul din acest an cot la cot cu preşedintele şi cu guvernanţii pesedişti, făcând pe eroul cauzei europene şi sfidând o jumătate de secol de suferinţă românească? Rămâne de văzut.

Impurul exhibiţionism festivist al guvernării actuale spurcă tot ce atinge, cum s-a dovedit cu prisosinţă şi la recentele serbări de la Putna (unde tov. Iliescu a avut o criză de ceauşism, iar P. S. Pimen a dat cu cîrja şi cu cuvântul, rupând de unul singur tradiţia smereniei bisericeşti faţă de capriciile Puterii seculare). Mai nou, mârla roşie a prins gust de capetele încoronate. Ştefan cel Mare a fost prefăcut, cum s-a spus, în agent electoral sui generis al P.S.D., Binecredinciosul Voievod având handicapul mortului: acela de a nu se mai putea apăra de turpitudinile posterităţii. Luna aceasta, la Bucureşti, Regele Mihai I e păscut de provocarea de a fi la rândul său agent electoral al partidului de guvernământ, Maiestatea Sa având însă avantajul omului viu: acela de a se putea apăra (şi de a apăra blazonul Casei Regale) de urzelile unei contemporaneităţi patibulare. Va face Maiestatea Sa pe mortul? Dacă da, atunci înseamnă că a şi murit – nu cu gloria bunicului său (Ferdinand I Întregitorul), ci cu lipsa de glorie a tatălui său (Carol II,"Regele Playboy"), confirmând vorba din bătrâni că "aşchia nu sare departe de trunchi"…

Dar poate că, asemenea odraslei fanariote din sonetul lui Mateiu Caragiale ("… Dar el, ce os de domn e şi viţă de-mpărat,/ Ades, făr’ să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul,/ Şi când în faţa morţii odată s-a aflat,/ În trântorul becisnic s-a deşteptat boierul…"), Maiestatea Sa Regele Mihai I al României va face gestul de rectitudine pe care l-a tot amânat şi va lăsa cucuveaua să piară pe limba ei.

Răzvan CODRESCU